Suntem un paradox, noi cei ce spunem că suntem adolescenți. Stimă de sine ..nici măcar nu știm cum se simte așa ceva, însă orgoliile noastre preiau mereu controlul spunând că nu avem nevoie de ajutor.Adolescența în sine e un paradox, ce te privește de sus cu ochi reci și duri și îți judecă fiecare lucru, fie el bun sau rău. Adolescența te învață să urăști, cum te învață să și iubești. Pe alții. Pe tine. Obiecte sau stări. Te învață ce înseamnă să pui suflet în ceva, și apoi îl distruge ca să îți arate că viața nu e așa de fericită cum crezi tu. Oamenii ce râd mereu sunt și oamenii care adorm plângând sau care au mâinile brâzdate de nefericiri ieșite la suprafață în formă de linii. Liniile acelea roșii ce apoi se fac maronii, și într-un final dispar. Dar ele dispar doar la suprafață, căci înăuntru, bucata din tine ce s-a scurs prin tăietura aceea nu mai poate fi umplută cu nimic. Și totuși. Și totuși adolescența e o fază a vieții, și stau și mă întreb..cum vom ajunge noi ca adulți, când atâtă materie dispare din noi? Vom ajunge persoanele reci, distante și dure de care ne este frică acum și vom pierde până și ultimul strop de speranță. Vom trăi precum niște roboți. Vom trăi din cauză că 'nu e logic' să murim. Vom trăi degeaba. Și atâtă lume a trăit ca să fie amintită și peste sute de ani..Doar noi, generația cu căștile în urechi și tristețea ca stare generală vom rămâne acolo unde vrem . Vom rămâne morți. Pentru totdeauna. Acum, oare chiar asta vrem?
Cola's out