The master of My Universe

Aprinde-ți o țigară în liniște. Pune niște muzică. Toarnă-ți un pahar de vin roșu, sec, și gândește-te la ziua de astăzi. La cum ți-a mers, la ce ai făcut bine și la ce ai făcut rău, chiar și la ce nu ai apucat să faci. Citește un ziar, o poezie, un roman sau o nuvelă. Uită-te la un film, la un serial sau la o piesă de teatru bine regizată. Lasă-ți colțurile gurii sa se miște încet în sus și începe ușor să râzi. Singurel. Poate ce-ți povestesc eu acum te face să crezi că sunt un retardat fără viață, sau poate nu ți-ar place să faci așa ceva de unul singur, sau poate, ce naiba? - chiar nu ți-ar place. Și în cazul ăsta, eu te îndemn sa încerci sa faci ceva ce-ți place ție, tot singur. Și să te bucuri de moment cât poți.

De ce? De ce m-am apucat să povestesc eu așa ceva? Mi-am pus întrebarea asta, și singurul răspuns la care am ajuns, inițial, este că o fac pentru a-ți arăta că m-a ajutat, și să încerci nu te poate răni. Nimic nu te mai poate răni în momentul în care ești tu cu tine. Când te retragi încet, fără zgomote înăuntrul tău, fără să dai cuiva de înțeles că ai nevoie de singurătate. Chiar dacă pe interior urli în disperare după ajutor, retrage-te. O zi, atât e necesar. Și la început nu-ți va place absolut deloc rezultatul. Diminețile sunt grele, fiind obișnuit să mai schimbi o vorbă la o cafea cu cineva.. fiind obișnuit cu cei din jurul tău, care te ajută să supraviețuiești. La prânz deja te-ai obișnuit parțial cu ideea că nu e nimeni acolo, și pe alocuri începi sa te vezi pe tine. Să te observi. Cum respiri, cum judeci anumite lucruri, cum te miști, cum mănânci, cum bei, cum fumezi, cum gândești. Lasă lucrurile astea să curgă prin venele tale. Fără ideea de greșit sau corect. Lasă-le să existe, în primă instanță. Fă cunoștință cu tine, cel care te târăști de obicei prin greutățile din fiecare zi. Cu cel care știe totul din interior și vede totul prin acea prisma specială și unică. O să ai un mic șoc când vei vedea ca tu cel din interior, fără ideea de greșit sau corect, de bine sau rău, ești foarte diferit de ce arăți oamenilor aceia apropiați. Dă-ți jos și ultima mască, cea pe care o ai față de tine. Aia de nu te lasă să te vezi pe tine. Aia de te face să crezi că ești un nimic, un nimeni, un om al întunericului, un om care nu vrea nimic și nu are nevoie de nimic. Renunță la ea. Nu pentru mine. Nu pentru ei. Pentru tine. Renunță la tot pentru o zi, și cunoaște-te. Seara, când cheful să ieși la o bere se întețește, îmbracă-te cu cele mai faine țoale pe care le ai, dă-te cu un parfum mișto, aranjează-ți părul în așa manieră încât în momentul în care te uiți în oglindă să te pufnească râsul pentru ca încerci prea mult. Și pleacă din casă, du-te în cafeneaua sau barul tău preferat, pune-te la masa la care stăteai de obicei cu prietenii tăi, ia-ți o carte, sau uită-te la cei din jur în timp ce-ți bei liniștit berea, fără să te gândești că ai vrea să fii și tu cu ai tăi. Astă seară ești cu tine. Cu gândurile tale. Bune sau rele, cu ale tale. Și dacă, seara, acolo, după ce ai stat singurel toată ziua, observi ca nu te simți bine, gândește-te, în sfârșit, de ce. Lăsând dorul de socializare deoparte, și acea frustrare că-ți faci singur asta. E vina ta, până la urmă. Nu a altora. E vina ta că te lași pe tine să te simți așa. E vina ta că stai lângă oamenii care te fac să te simți așa, sau ca nu reușești să îi faci să înțeleagă cum te simți. E vina ta că nu reușești să treci peste aceste lucruri și să te simți bine fără cineva alături. E doar vina ta. Și-ți vine să te dai cu capul de pereți pentru ca ai ajuns la concluziile astea, și renunți la ideea de a mai sta așa, și te întorci la ai tăi și îi lași să te facă să te simți în ultimul hal, și te gândești că o faci pentru ei, și pentru ca ai și tu mare nevoie de ei. Când tu o faci, de fapt, ca să nu te mai simți atât de rău din cauza ta. Pentru că ți-e mult mai ușor să discuți cu ei și să le spui ca te fac să te simți așa decât să discuți cu tine și să te înțelegi pe tine. De tine te-ai săturat. Tu nu-ți oferi fericire niciodată, pe când ei, de cele mai multe ori, îți oferă fericire, nu tristețe. Și uiți de ziua aia. Uiți, ca să nu te mai simți ca și cum amintirea te face să fii trist. Și te complaci iar în problemele altora, le oferi niște sfaturi minunate, le rezolvi durerile, îi faci să se simtă ca și când ești cel mai bun om din viața lor. Și ești. Și ei se mulțumesc cu atât. Și pe tine te uită. Nu pe tine ajutorul, baza lor. Pe tine... Pe omul care nu se arată niciodată, ca să nu facă pe alții să se simtă cum se simte el. Pe omul care nu simte nevoia să ceară ajutorul cuiva. Pe omul care nu știe cine e, de fapt. De el uită cam toată lumea, la un moment dat. Și-mi pare rău că am făcut asta. Nespus de rău. Și sper că, la un moment dat, acolo unde nu știe nimeni ce se întâmplă, vei găsi înțelegerea să mă ierți și să-mi fii cel mai apropiat prieten, din nou. Și să nu crezi că eu nu am fost și nu sunt încă, în anumite aspecte, așa. Și încă voi mai fi, pentru că abia am început să-mi formez niște principii adevărate și bine înrădăcinate. Dar pot spune că pentru prima oară de când mă știu, am ajuns să fac ceva al cărui rezultat să-mi placă, legat de acel cineva care m-a făcut să mă simt rău timp de atâția ani, și-anume eu. Și gândește-te bine, dacă ție nu-ți poți rezolva o problemă, vei ajunge încet încet să nu mai poți rezolva nici altele. Sau poate vei putea, dar tu te vei pierde. Și aici îți trebuie acceptarea unei idei foarte mari... Că tu ești maestrul universului tău, și că meriți ca măcar din tine să ai tot ce vrei pentru tine, că dinafară, de foarte multe ori, lucrurile de la alții vin în modurile lor de a le exprima, nu ale tale. Și este normal. Și dacă nu poți, în primul rând să-ți oferi tu acel ceva, atunci când trebuie, acel ceva dinafară te va face să te gândești că nu exista, că e fals, că e din interes, sau cine știe, că e o prostie. Și e posibil să fie așa, dar niciodată să nu pleci de la această premiză. Pentru ca ceilalți or să ajungă, inconștient, să se pună fix în acea ipostază..Și o să fii mândru că ai avut dreptate, la suprafață. Dar poate că o sa simți că acea dreptate nu ajută decât la stima ta de sine, și că ai vrea ca lucrurile sa nu fie așa.

Și dacă după tot ce am spus eu aici găsești și un gram de motivație să faci măcar puțin din ce-am zis eu aici, fă-le. Încearcă și vezi, uitând de tot ce ți se spune și chiar uitând de ce am spus eu. Începe cu ce am spus eu, și creează-ți un mod unic să ajungi să te cunoști. Fără să te influențeze nimeni. Dacă nu merge, după ce încerci o dată, de două ori, de trei ori, și ajungi sa faci asta zilnic și să nu meargă, gândește-te unde greșești și mai încearcă, pentru că ce om ești tu acum cu cei din jur, dacă ar învăța să se iubească pe sine, ar fi cu adevărat indestructibil. Ai avea toată lumea în podul palmei. Și viața-ți va fi ușoară, așa cum o vrei. Căci după muncă, vine și răsplata. Și iubirea fără de condiție. Și acceptarea. Și tot ce vrei tu, o să apară de după ușă. Și nu cândva. Acum.

Vreau atât de multe lucruri în fiecare zi, după care, la sfârșitul zilei, dacă mă întrebi, eu nu mai știu de fapt ce vreau. De fiecare dată pățesc așa, și am început să mă întreb și de ce, fără să pot afla , în primă instanță. De ce nu am putut? Pentru că este o diferență imensă între ceea ce vreau și lucrurile la care visez. Visele sunt ceva mult mai abstract, ceva intangibil, nu mă pot conecta așa de ușor la ele cu realitatea. Pe când ceea ce vreau este ceva ce se poate atinge, ceva include un plan de acțiune, reacțiune și atac. De ce îți spun ție asta? Pentru că sunt mai mult ca sigur că din 10 persoane care se vor opri din rutina zilnica să citească puținele cuvinte răsfirate aici..și acum, una sau chiar mai multe au problema aceasta, fără să își poată da seama de ce se întâmpla de fapt. Așa că am vrut să îți spun și ție prin ce trec eu acum.

Încerc să îmi dau seama cum funcționez, cum reușesc sa îmi ating un scop, cum reușesc să îmi creez un plan de bătaie pentru a îl atinge, și cel mai important lucru, pe care nu îl stăpânesc pe deplin, cum să mă țin de planul respectiv. Încerc sa văd și să simt fiecare emoție, gând sau idee ce se strecoară în mintea mea în timp ce pun în aplicare unul dintre aceste planuri. Încerc să fiu propriul meu observator pentru o perioadă scurtă sau medie de timp. Ce observ? Cum încerc, cum mă strădui, cum mă gândesc la fiecare aspect al fiecărei idei din mintea mea, cum nu las ideile negative sau distructive să se mai strecoare în planurile mele. Și ce mai observ? Că de când am început să fac acest lucru, planurile mele capătă un contur mult mai rapid decât o făceau în trecut, planurile mele se definitivează mult mai bine ca în trecut și nici nu vreau să mă gândesc la cât de bine mă simt pentru că nu mă mai enervez când nu mi se realizează un plan, pentru că sunt și situații din astea. De ce nu mă mai enervez? Ei bine, atunci când ideile distructive sau negative se strecurau printre ideile bune din planurile mele, dacă se întâmpla să nu ajung să realizez ce mi-am propus, consideram automat că ideile mele negative se confirmau și începeam să mă simt din ce în ce mai rău.
Ce vreau acum, însa, față de ce voiam în trecut diferă enorm. Acum nu mai vreau să fiu popular, să am zeci de prieteni, să vorbesc cu câte cinci odată, să am tone de complimente sau alte lucruri superficiale. Acum vreau să lucrez cu mine. Să ma definitivez pe mine, să învăț să mă stăpânesc indiferent de situație, să pot fi prezent în fiecare clipa aici..și acum. Vreau să ajut cât mai multă lume care trece prin ce am trecut eu să treacă repede și ușor. Îmi doresc și ca tu, cel care citești acum rândul ăsta, să te uiți în trecutul tău și să te gândești dacă chiar a meritat să te întristezi..vreodată. Răspunsul la care am ajuns eu este că nu. Nu a meritat, cel puțin pentru mine să mă întristez. Sunt o prezență demnă de mai mult. Demnă de bine, de lumină, de fericire, de râsete, de băuturi și mâncăruri care să îmi placă mie, și nu regimului alimentar sau altora, de persoane frumoase, fericite, geniale. Ca și tine. Dacă cumva te-ai gândit ca nu ești ceea ce tocmai am enumerat mai sus, te rog să citești din nou. Și din nou, și chiar si pentru a treia oară. Și după ce uiți că un prieten îți spune în vreun fel, după ce uiți de ai tăi care îți spun cine ești tu, sau de profesorii tăi care te pun într-o ierarhie după cât ai prezența de spirit să spui într-o oră, te rog să mai citești, și dacă încă nu te consideri așa ceva, te rog să uiți și de tine. Uită pentru o perioadă cine ești. Uită că te crezi în vreun fel. Uită că ești dezamăgit de cum ai făcut vreun lucru. Uită. Acum citește iar. Îți vine să râzi?
Acum mă înțelegi? Tot ce vreau eu să spun este că tot ce ți se întâmplă pornește dinăuntrul tău. Și este al naibii de greu să reușești să controlezi o sălbăticie, când tu ești obișnuit cu așa-zisa lume civilizată. Este doar o mască ce te face să uiți cum să te controlezi, ca să te poată controla alții. Învață să lucrezi cu tine. Învață să găsești tot potențialul din tine.
După ce înveți, lumea va fi a ta.

Sunt un adevărat maestru al propriului meu univers, și voi fi întotdeauna. Lucru care m-a uimit din primele secunde în care am descoperit că doar eu, doar persoana pe care am încercat mereu să o schimb și sa o subjug ca să se poată încadra în niște norme impuse de o societate ce vrea, la rândul ei sa subjuge niște suflete de creatori, sunt. De ce?.. De ce să ne autoflagelăm? De ce să nu fim ceea ce vrem noi să fim?

A trecut mai bine de un an de când am considerat că ideile mele nu sunt îndeajuns de bune pentru a folosi cuiva. Un an înseamna mult mai mult decât considera multă lume. Un an a trecut pe lângă mine cu o viteza uluitoare, cu viteza sufletului. Viteza sufletului, pentru mine, este cea mai covârșitoare dintre toate. Am ajuns în galaxii îndepărtate chiar acum, când am scris aceste cuvinte. Viteza sufletului.. Ce pot să mai adaug la ea? Nimic. Este viteza mea. Este creația mea. Este reală, chiar dacă nu o văd. Știu ca e acolo. O simt. O percep. Și, încetul cu încetul ajung sa o iubesc din ce în ce mai mult, pe zi ce trece. Și totuși, în viteza asta, în mod uimitor, am fost capabil să ajung sa fiu persoana ce-mi doream sa fiu. Am ajuns să țin la mine însumi. Am ajuns să prețuiesc și ultima fărâmă de iubire ce mi se oferă de la persoanele dragi mie. Am ajuns.. să îmi creez singur realitatea. Am ajuns să fiu în stare sa mă detașez de societate, de standarde, de energie negativă. Am ajuns să pot fi eu însumi aici..și acum. Ce mi-aș mai putea dori oare?
Într-un an se întâmplă lucruri la care nici nu visez, la care nu m-aș fi așteptat, chiar dacă în primă instanță nu le consider cele mai frumoase lucruri. Și ce dacă? Sunt lucruri ce se întâmpla, ce ni se întâmplă cu un motiv. Creștem, și creștem pe zi ce trece, ajungând din ce în ce mai aproape de cine suntem cu adevărat. Descoperim lucruri noi, facem cunoștință cu oameni noi, și poate..doar poate, vom ajunge să facem cunoștință, în final, cu noi înșine. Cel mai greu lucru, mi-a fost să dau jos toate măștile, toate stereotipurile, toate criticile și ideile negative și să fac cunoștință cu mine. M-am pierdut, o perioadă, asta așa e. M-am pierdut și am început sa beau, să încerc sa nu mai fiu prezent în aici..și acum. Însă, acum, după ce toate evenimentele s-au întâmplat și sunt deschis și la altele, realizez că singurul om ce a avut vreo influență mentală și fizică asupra mea am fost eu. Și am fost un mare idiot, ani de zile, criticându-mă, autoflagelându-mă, pentru că toate astea s-au întors la un moment dat împotriva mea.
Ce vreau să îți spun eu aici..și acum? Că eu am reușit. Am scăpat de depresie, am scăpat de frică, am scăpat de voci, am scăpat de tot ceea ce nu mă ajuta în trecut. Am făcut cunoștință cu mine. A fost interesant, am început să râd singur pe stradă, și din ziua aceea am început, în fiecare zi să râd. Râdeam și râd în fiecare zi până îmi dau lacrimile. Că asta se datorează și prietenilor mei pe care îi iubesc enorm? Da, sigur că da. Dar dacă nu făceam cunoștință cu mine, cu potențialul meu, cu ce știu, cu prezența mea, totul se ducea de râpă. Așa că, drag prieten, eu vreau doar să îți spun să trăiești. Să râzi, să iubești, să te iubești.
Și țin să precizez, drumul ăsta despre care vorbesc eu nu este un drum ușor, rapid și fără dâmburi. E un drum cu lacrimi, cu râsete, cu viață, cu moarte, cu siguranță, cu pericol. E un drum adevărat, real. Ca tot ce te înconjoară. Și poate pe moment nu îți dai seama, după cum nici eu nu mi-am dat seama la timp, dar singurul ce poate schimba acest drum, și singurul care îl poate face mai ușor ești tu.
Va iubesc, creatorilor. Hai să ne facem lumea mai bună!

Singurul lucru ce pot să spun că-mi lipsește e vara. Mi-e dor să stau toată ziua afară cu un pachet de țigări, o sticlă de cola și câțiva prieteni buni. În rest, ultimile două luni mi-au adus tot ce mi-aș putea dori, prin urmare, tot ce mi-am dorit. Am ajuns în sfârșit o persoană care nu depinde de alții, o persoană care depinde doar de cine vrea. În mod evident îmi păstrez logica bine cunoscută. Am ajuns să fiu mulțumit de propria-mi persoană, și știu ce mult înseamnă asta. Am ajuns să-mi pese din ce în ce mai puțin de opiniile altora, și în fine, am ajuns să fiu liber. De toate constrângerile pe care mi le impuneam singur, de tot ce însemna tristețe, ură sau dispreț. Bine, asta nu înseamnă că dacă cineva face o tâmpenie eu trec peste ca un little jesus. Dar esența este că am scăpat . Și sincer nu știu cât e bine și cât e rău. Din toată depresia aia , pe lângă suferință, eu reușeam să scot câte ceva pentru blog. Acum însă, dacă nu mai am nevoie să mă descarc, n-am idee ce să scriu. Așa că o să dau drumul la câteva idei pe aici, și vreau să fac un bucket-list pentru vară. Vorbind de vară, zilele astea a fost așa de cald, m-am simțit ca în perioada aceea dinaintea vacanței de vară, când se merge la școală câte o oră, și apoi toată lumea fuge care încotro prin oraș. Mi-e dor de ploile de vară, de furtuni, și de apa caldă care curge peste tine. Mi-e așa de dor de zilele alea când nu-i nici prea cald nici prea frig, cu soare și căldura aia plăcută. Vreau ca vara asta să fie grnială, chiar mai genială ca vara trecută. Vreau să slabesc câteva kilograme, pentru numele sfinților, că m-am săturat de ele. Vreau să ies în fiecare seară. Vreau să-mi iau un job, sau să fac poze pe bani ca să am banii mei și să fiu mai independent. Vreau să merg noaptea prin oraș cu vreo 3 prieteni și să facem poze. Vreau să beau . Vreau să mă uit din casă cum plouă și să citesc. Mi-e dor să citesc pe ploaia de vară. Vreau , în principiu să mă simt liber, să fiu eu și să pot să mă bucur de vară. Ceea ce-ți doresc și ție, prieten drag. Sper să ai o vară așa cum îți dorești. Să ai o viața cum ți-o dorești. Pentru că asta nu-i o postare urmată de multe altele. E ultima. Am ajuns la un capăt de drum . Din noiembrie 2012 până în martie 2014. Nu credeam că o să țină atât de mult, și nu speram să ajung atât de departe. Nu speram să am 34 de oameni, de suflete , care să mă urmărească, să mă citească și nu speram să scriu atat de mult. Însă totul are un sfârșit și a venit timpul meu pentru a mă lăsa de blog. Ce urât sună. Parcă renunț la un viciu. Nu e așa. Am parcurs etape, un drum lung și noduros, plin de diverse emoții și trăiri, dar acest loc mi-a dat speranță și m-a ajutat să merg mai departe. M-a ajutat să mă ajut singur de fapt. Căci asta sunt blogurile de fapt. Modalități de a vedea că suntem mai mult decât credem. Însă acum am ajuns în punctul în care m-am împăcat cu mine și nu mai am nevoie de nimeni și nimic să mă ajute. Ce am lângă mine sunt prietenii pe care îi vreau lângă mine și pe mine. Iar tu, cititorule, tu care mi-ai fost alături atât timp rămâi iar la urmă, și îți spun adio, și poate vreodată o să mă întâlnesc cu tine, și surpriza-mi va fi imensă.
Căci mereu cititorul am fost eu.

Cola's out.

3:16 am. Te uiți în gol, la luna argintie care apare ușor de deasupra ramei geamului luminând ușor camera. Îți luminează brațele, acum întinse pe de-o parte și de alta a patului, așteptând ca rănile să se închidă. Te întrebi ca-n fiecare noapte cum ar fi să ai si tu o viață normală. Să ai pe cineva, să fie totul bine și să nu trebuiască să treci prin asemenea clipe. Închizi ochii și începi să vezi monștrii din mintea ta care mereu așteaptă să te prindă.
4:25 am. N-ai adormit, e amuzant. Totul te ține treaz, până și scârțâitul patului când te întorci de pe o parte pe cealaltă. Nu știi nimic acum, mintea ta e doar un loc gol în care se petrec toate și nimic. Simți cum complexitatea semtimentelor se duce, și e înlocuită de simplitatea instincului. Prima reacție, o respirație adâncă , ce ajunge parcă până la inimă. Simți cum cineva-sau ceva- se urcă în patul tău. Nu te poți mișca , dar simți cum încet, el se apropie. Luna se reflectă pe pielea lui și cu coada ochiului observi că pielea aceea este de un alb neomenesc. Se mai apropie puțin . Îi vezi acum chipul blând, cu plete negre și ochi albaștri, ce te privește. Știi foarte bine cine e. E acela despre care se spune că, cu ajutorul unui sărut , te trimite în lumea morții. Oh, cât îți dorești asta, și, apropiindu-ți buzele de ale lui, te trezești.
5:11 am. Iar ai visat moartea. Mereu faci asta. Mereu gândești asta. Dar nu se întâmplă niciodată nimic, nici în urma celor mai mari eforturi ale tale. Dar acum, lasă-mă să te întreb..tu de ce ai vrea să mori? Eu, personal știu de ce. Am aflat recent. Dar tu de ce vrei să mori? Pune-ți întrebarea asta și vei fi surprins să afli în primă instanță că nu vrei. Nu vrei să mori. Te gândești, desigur la asta, dar nu vrei cu adevărat să mori. Sau dacă vrei...de ce nu se întâmplă nimic? Gândește-te la asta, fiindcă mi-ești drag, și n-aș vrea să te pierd.
5:30 am. Ai dormit o oră toată noaptea, și acum sună ceasul. Te ridici ca un robot, și îți începi ziua cu un zâmbet fals. Mereu e așa. Trebuie să-ți mulțumești părinții, profesorii, colegii, prietenii, rudele, dar mereu rămâne o persoană pe care n-o poți mulțumi. Tu. Lucrează la asta. Ajută-te să devii ceva mai bun ca ieri și ajută-te să fii ceea ce vrei tu să fii de fapt. Și asta va fi greu, pentru că nimeni nu știe din prima ce vrea să ajungă. Lucrează cu tine, învață să te accepți făcând lucruri mărunte . Știi , înăuntrul tău ce anume trebuie să faci. Așa că fă-o. Și nu mâine. Azi. Acum. Dă-ți singur libertatea mult dorită.
Cola's out.

Posted via DraftCraft app

Am în cameră beculețe . Beculețe colorate ce împodobesc casele în preajma crăciunului. Mă apropii încet de unul dintre ele. E diferit. Primul meu instinct este să îl fac să "meargă". E diferit. Cum e diferit? Păi vezi tu, el nu pâlpâie, ca toate celelalte beculețe. Nu-și schimbă culoarea. Nu e vesel. S-a prăfuit , și nu mai luminează atât de tare din cauză că s-a stricat probabil. Și evident, primul instinct este să-l fac să "meargă". Să fie ca toate celelalte beculețe. Trag de fire, în stânga, în dreapta. Beculețul rămâne la fel. Din nou, trag de fire, lovesc becul. Acesta, după cum e normal, se stinge. De tot. Așa e peste tot. Societate, lume, școală. Totul. Disciplină bazată pe durerea de a fi batjocurit pentru diferența dintre tine și cel de alături. Trebuie să fii la fel cu ceilalți, doar pentru că unii nu sunt destul de inteligenți să controleze oamenii diferiți. Îi supun , îi subjugă să devină oi într-o turmă ca să-i conducă. Dar nimeni nu înțelege. Durerea de a fi altfel. Și paradoxul este că ești altfel fiindcă vrei să fii așa, dar totuși asta te distruge. Încetul cu încetul, minut cu minut, secundă cu secundă. Fiecare respirație a ta exprimă durere, fiecare mișcare e sfiită și foarte bine gândită. Nu acționezi din instinct. Nu te lași dus de val. Îți fixezi privirea asupra ta și îți dai ordine. Stricte. Faci judecăți, procese de conștiință. Dure. Și te critici, ajungi să te urăști, să te disprețuiești, să nu te suporți. Și în final, lumea din jurul tău adaugă ultima picătură în mixul tău de sentimente. Cei ce detestă faptul că ești altfel. Detestă că ești mai bun ca ei. Detestă tot la tine, și asta de dărâmă. Când cineva îți spune exact ceea ce gândești. Te demolează complet, ajungi să nu mai vrei nimic,doar să fii singur în întuneric. Și te refugiezi. Acolo, în camera ta, în întunericul plăcut. Dar ceva nu e la fel. Undeva, acolo, în imensitatea nedeterminată, licărește o lumină. E beculețul care s-a stins. Îți luminează acum calea, îți arată că e bine să fii altfel. Fii și tu un beculeț. Arată că ești peste prostia majoritară. Arată că tu ești bun. Cât despre mine..eu o să stau să te privești cum te înalți către visele tale, către dorințe, câtre fericire, împăcându-mă cu gândul că poate n-am ajuns pe lumea asta să fiu un exemplu pozitiv, dar pot să îi ajut pe cei din jurul meu să-și găsească drumul prin anti exemplu. Lucru ce mă doare. Enorm. Dar măcar , așa, voi conta.

Cola's out.

Posted via DraftCraft app

Seniment. Simți. Iubești. Trăiești. Pentru chair și câteva zile, ai iubit. Și încă iubești cu adevărat. Te-ai amăgit până acum, cu iubire și dragoste. E prima ta dragoste. Iubești atât de mult încât te-ai da la oparte pentru a-l face fericit. Iubești enorm, și când ți-e dor, te doare. Fiecare cuvânt îți rămâne întipărit în minte. Fiecare discuție, fiecare privire, fiecare atingere accidentală , fiecare țigară fumată împreună pe un balcon jegos noaptea. Fiecare râset, fiecare pumn dat în glumă, fiecare glumă în sine și fiecare zâmbet. Totul rămâne gravat pe sufletul, inima și memoria ta. Și iubești, dar într-o zi afli că el este cu cineva. Totul se prăbușește. Tu. Tu te prăbușești în întuneric. Ți-e frică . Ți-e frică de întuneric, că poate nu vei mai ieși. Însă tot acolo, în întuneric îți găsești alinarea, înțelegerea. Doar durere te înconjoară, și te întorci pe toate părțile, îți judeci fiecare greșeală, te urăști din ce în ce mai mult. Sângele curge din încheieturile tale fără măcar să ridici lama. Ochii tăi sunt acum ca lamele. Taie totul, sfârtecă și lasă urme adânci. Te urăști și nu ai ce face. Nu te-ai mișcat destul de repede. Nu. Nimic. Niciodată nu faci asta. Acum zaci acolo în întunericul acela duhnind a alcool, țigări și sânge. Zaci. Din când în când mai faci efortul de a ridica sticla de vodkă și a-ți mai aprinde o țigară. Vrei să mori. Vrei să mori, dar totuși încă îl iubești enorm. Vrei să mori tu, ca el să poată fi fericit, pentru că te cunoști foarte bine. Vei face iar o prostie. Iar vei spune. Iar vei da din gură. Și mai iei o gură de băutură. Speri să uiți îl cheamă, să-l uiți pe el. Însă ajungi să-ți uiți ție numele și să-l iubești mai mult.
Aștept ochii tăi căprui să mă scoată din iadul în care sunt. Te iubesc.

Cola's out.

Posted via DraftCraft app

Who am I?

Social

Popular Posts

Instagram

Facebook