Ce-ai ajuns

/
4 Comments
Vezi negru. Vezi întunericul cum se întinde peste o suprafață din ce în ce mai mare. Și ajunge și la tine. Te cuprinde. Simți durere. Simți cum fiecare regret îți străpunge sufletul cu o lamă ascuțită și fierbinte. Și în jurul tău nălucile încep să cânte ceva. Nu poți înțelege, din cauza durerii și disperării momentului. Doi ochi, chiar în fața ta, și un miros de carne putredă. Ochi roșii, plini de răutate. Ochi care vor să te vadă că te destrami. Ochi care vor doar să mori, încet și dureros. Ochi care ți se par așa de cunoscuți. Ochii pe care îi vezi zilnic sub o formă de căprui blănd, cald, sau de albastru plin de mândrie sau verde iubitor. Acum masca e dată la o parte și vezi roșul acela ce orbește, roșul ce seamănă cu sângele atât de bine. Privirea aceea te face să îngenunchiezi, și să urli de durere în timp ce toate criticile pe care ți le adresezi tu sau alții te înjunghie , și îți lasă urme pe brațe, pe picioare . Mii de semne. De ce oare? De ce ai ajuns așa, să ai semne peste tot, tu care erai o persoană așa fericită. Chiar nu înțelegeai rostul. Nu, chiar nu pricepeai cum să ajungă cineva să aibă atâtea semne și tăieturi. Și uită-te acum, în întuneric, plin de sânge, dându-ți seama că acei pchi malefici sunt ai tăi. Totul e din cauza ta. Și te urăști din ce în ce mai mult. Și în final leșini, din cauza pierderii de sânge. Ar fi amuzant să nu te trezești, nu?


You may also like

4 comentarii: