Drum

/
2 Comments
Privesc în spate, în urmă cu 4 sau hai să zic 3 ani, și văd o mare de amintiri. Și după aia îmi întorc privirea spre viitor, căci și ziua de mâine are nevoie de atenția noastră. Și văd milioane de întâmplări. Nimic nu știm despre ce va fi. Asta îi dă și frumusețea aia dulce-amară a necunoscutului și a imprevizibilului. Sunt lucrurile mici cele care ne fac să considerăm că ne e bine între iluziile în care trăim. Și ne punem, prostește, întrebarea: " Încotro? Ce facem acum?". Fără să știm care este dimensiunea răspunsului. O întrebare colosală, la care nici marii profeți n-au găsit răspuns. Și, în fond de ce ar face-o? De ce ar căuta inutil răspunsuri? Tot ce facem e să ne deconectăm de la prezent. Să fim neatenți. Neglijenți. Cu alții sau cu noi înșine. De ce să căutăm răspunsuri la asemenea întrebări? De ce nu lăsăm lucrurile să curgă
așa cum a fost de la începutul lumii? Și de ce facem totul ca să ne facem viața mai complicată?
Toate astea sunt întrebări care au fost puse, și care, se învârt unul în jurul celeilalte și formează un cerc , din care nu poți scăpa. Iluzii..nimeni, nimic nu poate spune unde trăim, ce trăim, cine suntem. O realitate difuză, o lumină estompată. Și totuși..realitatea asta ne definește. Trăim zi de zi în ea, și vedem multe. Creierul nostru asimilează multe. Și ne simțim oarecum compleți, dar setea de cunoaștere rămâne neostoită în noi, și căutăm să găsim surse peste surse de informație. Unele reale, altele false. Și uite cum, din simpli oameni ajungem fiecare unic. Și ne definim personalități. Și ne formăm caractere, fie ele puternice, pline de control, sau mai slabe, mai ușor influențabile. Cui îi mai pasă? Drumuri..asta este esența în viața noastră. Viața însăși este un drum, și acum, văd că am ajuns la un vârf de deal. La un sfârșit de provocare. O provocare ce a durat..doar patru ani. Prea scurtă ca să fie întregită, și prea lungă pentru a fi trăită la maxim. Patru ani..copil fiind, în clasa a cincea..nici nu știam cu ce se mănâncă orele de curs. Eram obișnuit cu o profeseară, nu cu 10-12 profesori. Timid, mă ascundeam după bancă, și când îmi auzeam numele, inima începea să bată frenetic. Și vedeam..doar profesorul, care spunea lucruri aproape nefirești pentru mine. Lucruri noi, peste puterea mea de înțelegere. Și creșteam. După fiecare vară, ne uitam unii la alții și ne gândeam că am crescut. Și ne auzeam vorbele și ne dădeam seama că am crescut și mintal, nu doar fizic. Momente dulci, ce acum , în razele unei veri ce se apropie se aprind și ard în sufletele fiecărui elev în ipostaza asta. Lumina lor strălucește în noi. Apoi , ne aducem aminte de ce va fi. De ce se va petrece cu noi. Și lumina pălește. Ne cuprinde..o întunecime cu miros de trandafir. Un negru de catifea ne învăluie atât mintea cât și sufletul. Zămbete, râsete, acțiuni care mai de care mai prostești. Toate maschează ce simțim. Și simțim..simțim cum deja începe.. Această sinistră perioadă ce se arată a fi atât de fericită. Ca un spital de copii..cu pereții împodobiți cu desene fel de fel, dar ce nu pot ascunde tristețea pe care o aduce spitalul în sine. Și ne pregătim..facem poze, mergem la banchet. Toată lumea a fost altfel. Emoția fragedă încă a despărțirii își pune amprenta pe comportamentul tuturor. O floare oferită cu inocență, un dans puțin stânjenitor,
sau niște cuvinte drăguțe. Toate ne definesc. Pe noi cei din clasa a opta. Emoții...emoții date de către barajul imens ce se află în fața noastră, ce este defapt la nivelul gleznelor noastre, dar care , prin puterea exagerării este gigantizat până peste nori. Emoții date de primele iubiri. Primele iubiri adevărate, inocente, pure. Ce durează deja de câțiva ani sau câteva luni din cauza fricii de a vorbi, și care sunt pe cale să dispară dureros de repede. Primele iubiri ce vor rămâne gravate în inimile noastre. Și noi..noi ce facem? Stăm întinși pe o canapea, cu ochii în tavan, secătuiți de lacrimi. Doar stăm acolo, lipsiți de emoții și sentimente, căci tocmai le-am plâns pe toate. Cu o carte deschisă , un caiet pe care am început să rezolvăm o variantă la mate. Noi suntem varză, și ne găndim că ăsta nu e nici măcar o sutime din drumul pe care îl avem de parcurs în viață. Și ne îngrozim. Și bocim iar. Ne-a adus în pragul nebuniei adolescența, examenul și dragostea. Ne-a adus ..unde nu voiam să fim.

Cola's out.


You may also like

2 comentarii:

  1. o mica intrebare... Blogul meu e blogul saptamanii? sau ce? ca nu pricep :)))

    RăspundețiȘtergere
  2. Da. Era blogul saptamanii dar am uitat sa il schimb , ca nu am mai intrat de multișor:))) :o3 blog foarte fain ai , oricum ^^

    RăspundețiȘtergere