Visez la persoana aia specială, visez la ea necontenit, și deși unii oameni spun că e o prostie, eu mă încăpățânez și visez la ea, chiar dacă mă rănește acest lucru într-un mod aproape plăcut, mă rănește încet, și ajung să îmi dau seama cât de mult pot să țin la unele persoane. Să țin atât de mult încât să doară. Și nu mă refer doar la a iubi pe cineva, mă refer și la prietenii la care țin mai mult decât cred și își pot ei imagina, și îmi pare rău că i-am făcut să creadă cu totul altceva, când era clar că aveau nevoie de cineva. Ei sunt totdeauna acolo pentru mine, dar eu nu. Și pentru asta îmi pare nespus de rău, și chiar am să încerc sa o schimb. În timp, probabil că voi ajunge să fiu exact ce sunt ei pentru mine... Apropiați, sprijinitori, înțelegători și foarte foarte foarte foarte fooooaaaarte iertători, căci îmi iartă toate tâmpeniile pe care le debitez vrând sau nevrând, despre ei sau despre ceva legat de ei.

Stau și mă holbez la ecranul prea luminos al calculatorului, și nu pot sa scriu, acum decât un singur lucru, ca să mă audă și Mălina..

Îmi pare foarte rău. Nu vreau să mă mai port așa.

I may be a dreamer, dar în orice caz, sunt și un prieten, și o ființă umană, și am sentimentul ca eu uitasem asta. Sunteți minunați, toți cei care vă opriți aici să citiți, și vă mulțumesc sincer.