Aud. Văd. Știu. Tac.

/
2 Comments
Raze uscate și tremurânde de lumină trec de straturile de perdele și îmi ajung la ochi. Păsări. Aud păsări cum cântă într-o limbă pe care eu nu o cunosc. Mă întorc încet cu spatele la sursa de lumină ca să mai dorm. Întunericul îmi inundă ochii, mintea , sufletul. Mii de creaturi ciudate, fioroase , comice și scârboase mișună acum în camera mea.
Insecte, viermi, șerpi, monștrii, fantome. Toate se mișcă în camera aceea minusculă. Nu îmi place deloc ce văd și mă întorc spre razele de lumină. Și totul dispare. Totul e din nou frumos. Aproape urât de frumos. Mă ridic încet de pe pat, și mă uit cum totul se face mai mare, se face mai spațios. Nimic nu este ceea ce cred. Totul se schimbă într-o fracțiune de secundă. Totul este posibil. Mă târâi până la bucătărie, și torn în castronul meu cereale, care se transformă în nisip, peste care torn lapte, care se transformă în apa mării. Uimit, iau din amestec și văd că e doar lapte cu cereale. Continui să mănânc, termin și spăl castronul. Apa ia o formă de șarpe ce se încolăcește pe castron și îl curăță. Pun castronul la uscat și îmi văd de drum către sufragerie. Iau de pe etajera plină de particule de praf ce se luptă să ajungă pe masă o carte. Filele ei încep să se deschidă, dar literele se mișcă și nu pot citi. Clipesc, și ele se calmează. Primele cuvinte din carte îmi dau imagini foarte puternice și în fața mea se întrupează un lup. Un lup gri, prietenos care stă lângă mine și mă protejează de ce mi se pare mie că e rău.
Fără a îmi da seama, parcurg cele 200 de pagini care mai rămăseseră din carte și mă uit la ceas . Era aceeași oră ca cea la care mă apucasem. Îmi scutur capul, și văd că de fapt trecuseră câteva ore bune
. O persoană intră în cameră. Era mama, dar era iar aceeași poveste. Ea vorbea , și eu auzeam cuvintele ei.Se uita la mine milos, și înțelegeam și la nivel emoțional că mă iubește așa cum sunt. Dar nu puteam să îi spun nimic. Monștrii aceia mă țineau. Moleculele de praf mă sufocau. Paginile cărții tăiau corzile mele vocale. Și tăceam. Nimic. Nu puteam spune nimic. Puteam să repet ce auzeam, să fac mici cuvinte, dar nimic mai mult. Viața mea era limitată de boala pe care o aveam. Cel mai urât era că eram foarte conștient de boala pe care o aveam. Uneori, diminețile nu aveau decât acea parte întunecată. Și nu mai vroiam să mă ridic din pat să mă refugiez într-o carte sau în altă lume creată de imaginația mea.
În fiecare zi era altceva. Vroiam să trăiesc și eu pentru câteva zile, măcar într-o singură lume, să interacționez cu oameni și să văd cum e. Dar eu stau aici și tac, până când cineva va găsi o metodă de tratament.

Da. E trist, dar e o realitate care începe să își înfigă rădăcinile în lumea prezentului din ce în ce mai adânc. Autismul este o boală foarte des întâlnită la copii, care dacă este combătută cum trebuie, poate fi învinsă. Dar e nevoie de terapie intensă, pe termen lung, școli speciale și oameni învățați să se poarte cu ei ca si educatori , profesori sau îndrumărori. Copii sunt cele mai lipsite de apărare ființe, și e normal să nu își poată lua singuri apărarea. De aia trebuie ca cei interesați să o facă. Nu știu cum am ajuns eu să scriu despre ei, dar cert este că nu pot fi trecuți cu vederea, indiferent că avem sau nu legătură directă cu ei.


You may also like

2 comentarii:

  1. Cum am mai spus, e splendid. Şi mulţumesc că mi-ai stricat copilăria aia inocentă. Serios, când mi-ai spus de aia din Casa Foster parcă s-a prăbuşit cerul peste mine. *my life was a lie* Oricum, mă bucur că îţi pasă şi că găseşti inspiraţie în lucruri simple.

    RăspundețiȘtergere
  2. ^^ da, găsesc în lucruri minuscule chestii uimitoare. Și da, aia e trist, dar știi, serialul ăla a făcut o donație gigantică la UNICEF. Și de aia a închis așa serialul. Ca o declarație. Că susțin UNICEF în lupta contra autismului. :D

    RăspundețiȘtergere