Nu. Toate propozițiile noastre încep cu nu. Nu știi. Nu poți. Nu vrei. Totul e o negație. Ne negăm pe noi ca oameni, vrem să dispărem sub cortina de mătase neagră a morții . Sânge-e peste tot, doar ce poți face mai bun decât să îți crestezi pielea fină?- și totul e un amalgam de culori . Totul e un amalgam de culori. Sute. Zeci. Acum mai sunt doar trei. Două. Alb, și negru. Amalgamul ăla de culori atât de vast e acum doar alb și negru. Ai adus , cu mintea ta, totul la a fi alb-negru. Și ce mod mai bun de a vedea ce ești decât a te dezbrăca de hainele de firmă, de lucrurile scumpe, și în sfârșit, ca ultimă sofisticare, să scapi și de culoarea din tine. Ce rămâne? Sufletul, care , prin acele două porți de safir se arată în monstruoasa lui splendoare. Fiecare umbră, fiecare tușă de negru -o tristețe , un regret. Fiecare lumină și fiecare pată de alb-o bucurie, un moment fericit. Însă te lovești iar de paradoxul propriei persoane și te uiți la bucata de hârtie cerată pe care ești imprimat tu. În doar două culori. Și vezi că fără acele umbre, fără întuneric lumina ar fi un nimic. Bucuria fără tristețe e ca o pasăre într-o cușcă. Poți să-i vezi frumusețea , dar dacă te uiți în ochii ei naivi vezi tristețe. Bucuria fără tristețe e o noapte fără stele, e un alb dureros. O catifea prea fină. De aceea suntem triști.
Sau poate așa ne amăgim. Cine știe? Poate în curând tu o să fii la rând spre mantia neagră și te vei gândi "Unde dracu' am greșit?"

Cola's out.