În sfârșit, s-a înnorat. După câteva luni de soare, pentru prima dată, văd pe cer iubiții mei nori. Oh, și cât mi-au lipsit. Mi-a lipsit melancolia, ce odată cu ei, apare în sufletul meu. Mi-a lipsit întunericul plăcut pe care îl aduc în casă. Mi-a lispit aerul rece ce îmi asaltează toată pielea. Mi-ați lispit, nori. Și încă nu m-am săturat să vă privesc. Nuanțele de gri..îmi aduc aminte de așa de multe lucruri. Majoritatea bucuriilor mele s-au întâmplat pe o vreme ca asta. Totul e așa frumos. Vara e pe sfârșite, văd acum, o zi de toamnă, ca să o anunțe. Mai este așa puțin până la toamnă, și încă puțin până la iarnă. Oh, parcă mai ieri scriam despre prima ninsoare. Când a trecut timpul? Când m-am schimbat atât? Din postările lungi, fără sens, am ajuns să scriu câteva rânduri în care îmi pun tot sufletul. Din copilul inocent, am ajuns un suflet mort. Am ajuns să văd totul în nuanțe de negru, să fiu mai mereu în depresie. Am ajuns un nimic. Am ajuns ceva ..ce n-am crezut că voi ajunge. Dar mergem cu capul înainte spre ce vine cu viteză înspre noi. Sper să ai o toamnă frumoasă, căci toamna e anotimpul iubirii, pentru mine. Atunci sentimentele se amplifică, odată cu vremea, cresc și devin mai puternice. Și sper să ai o iarnă frumoasă..e anotimpul minunilor..în lunile Decembrie, si Ianuarie, devin iar copilul plin de speranțe ce eram odată. Copilul ce crede în moș Crăciun, copilul ce speră ca sub brad să fie perechea de adidași cu roți în călcâie, copilul ce știe că undeva acolo, magia momentului există. Copilul mic, cu ochi sclipitori ce acum stă ascuns în marea de lacrimi a adolescenței.
Nu crede în nimicuri. Crezi în tine.
Cola's out.