Știu că sunt un catralion de postări de genul ăsta, si chiar și eu am câteva pe acest blog, dar m-am hotărât ca azi să scriu despre prietenie. Ce este prietenia? Un mod de a te exprima. Ce? N-ați învățat încă despre blogul meu că vorbește tot timpul fespre modalități de exprimare? Welcome. Ei. Noi între noi suntem cei mai ciudați, dubioși, perverși dar totuși geniali oameni. Și deși o să arunce toată lumea cu roșii stricate în mine, asta e. Noi prietenii, ne vedem și așa , drăguți, frumoși, aranjați, gata de o poză, și picture perfect moment.Cu toții știm că atunci când o cameră foto este în fața noastră..well..ne schimbăm. Ăsta e adevărul. În fața camerei suntem persoana aia perfectă, flawless, care își ascunde atât de bine defectele, care e în spatele unei măști sau a unui paravan. E o poză normală. Dar cât de multe înseamnă de fapt această poză? Da, e drăguță. A ieșit bine Andreea în ea. Dar o să ne amintim de poza asta peste ani pentru că am râs cu orele după ce am fâcut-o? Eu zic că nu. E doar o poză comună. Dar, e fața pe care o cunoaște lumea, dupa care te etichetează ca fiind tu. Dar prietenii nu sunt toată lumea. Și prietenii nu cunosc doar fața asta, ci o cunosc și pe aia adevărată, aia strâmbăcioasă, aia playful. Fața aia care te-ar face să răzi, care are imperfecțiuni dar care e perfectă. O poză pe care dacă o vom vedea, ne vaaduce instant în momentul în care am făcut. Poza aia care deși e strâmbată, arata epic. Și nu ne sfiim să recunoaștem că noi suntem cei din poză. Pentru că suntem prieteni și avem încredere unul în celălalt, și știm că nu o să ne considerăm decât geniali. Tot timpul. Și unde nu există și certuri? Adică..nici nu vreau să mă gândesc ce îmi va face Andreea pentru că am pus poza asta cu ea. Probabil o să mă bată sau o să ma bage cu capul în primul tomberon de gunoi. Pentru că da.
Pentru că suntem prieteni. Și eu, și ea..și Marta,și Mălina. Suntem prieteni, și nu ne e frică să fim noi înșine în preajma noastră. Nu ne scârbește faptul că am stat să ne uscăm la soare în grădina botanică după ce ne-am udat fâră tricouri, nu ne sfiim să bem din sticla celuilalt, să îi luăm din mâncare fără să întrebăm uneori pentru că foamea e mare. Nu suntem cele mai slabe/schiloade/frumoase/machiate/cu-tunsori-perfecte/fără-niciun-coș persoane. Dar ne acceptăm așa cum suntem, și zic eu...asta e cel mai , dar celmai important. N-am s-o aud pe Marta spunându-mi că-s gras..doar ca să se afle în treabă. Și nici pe Mălina n-o s-o aud spunându-mi că urechile mele sunt clăpăuge, sau pe Andreea că mă îmbrac nașpa. (Dada, poză cu mine, eveniment național). N-am să îi aud spunându-mi că sunt prea negru ca să fiu ..idk..caucazian. Pentru că noi ne-am găsit și ne-am legat unii de alții prin faptul că ne acceptăm așa cum suntem. Dar măcar un lucru, slavă domnului , nu ne lipsește la niciunul. Stuchitul la furcă. Ce înseamnă asta? Stuchitul la furcă înseamnă că noi putem comenta orice chestie, și s-o facem de rahat din două replici. Putem să facem pe cineva care pare prezentabil și frumos să fie o broască râioasă doar din vârful limbii. Nu că am vrea, dar ne face plăcere să facem râs de plâns și haz de necaz și să mai uităm că peste o lună avem minunăția de examen național. Fuck it. Noi știm să ne prostim, să ne facem să cădem din picioare (la propriu uneori) de râs, și să ne facem să trecem peste câcatul care ocazional e împroșcat în noi de către alții pentru că nu suntem la fel. Stim să facem "fețe-fețe" în poze ca să ne aducem aminte de ele. Știm multe . Și mai știm..aproape totul unii despre ceilalți , știm ce ne place și ce nu, unde sunt limitele fiecăruia, unde să ne oprim când începem o ceartă și unde să ne cerem scuze. Știm unde, cum și căt de tare să ne apăsăm pe punctele sensibile ale fiecăruia ca să îl ajutăm să își dea seama unde , de ce și cât a greșit . *notă:ăia nu-s ochelarii mei, ai mei îs mai drăguți*. Și ce? Am o poză în care..da. Arăt ciudat. A comentat cineva? Nu. Dar a râs cineva cu poftă ? Toți. Pentru că oricât de ridicoli am fi, suntem noi. Și noi ne ținem unii pe ceilalți cu picioarele pe pământ. Și după aia o iau ceilalți în sus. Și tot așa. Și când unul e aerian, trebuie să fie și bucățica realistă de persoană lângă, care să-l tragă înapoi pe pământ.
Știm o grămadă de lucruri, dar cât din ele folosim defapt? Cât am ajuns să știm despre ceilalți și mă gândesc la secretele care s-au spus . Mă gândesc la tot. Și parcă vâd că peste câteva luni nici nu o să mai vorbim. Și parcă văd că.. nimic nu va fi la fel, deși ne facem speranțe. Speranțe multe, că la anul ne vom spune tot despre colegii noi, despre cine mai e drăguț în clasă, despre cine ne-a atras atenția, despre profii cu care avem ore, despre..tot. Și ajung la concluzia că examenul va tăia în carne vie. Ne va despărți. Ne va îndepărta. Ne va..rupe practic unii de alții. Și deși voi îmi spuneți să tac, că va fi bine, cineva trebuie să pună definitiv punctul pe i . De la anul nu va mai fi Marta Liviu și Mălina, Andrelele și Cătălina. Va fi..gol. Vor fi oameni noi. Va fi nevoie să ne restricționăm toate ciudățeniile pe care le facem. Să parem...normali. Sâ ne purtăm normal. Fără să strigăm țâțe din senin, fără să ne spunem "puzdă", fâră să vorbim despre cristale, despre profa de chimie și ritualurile ei ciudate, fără să stăm pe calorifer și să vorbim despre tot. Fâră să ne așezăm pe pervazul geamului și să simțim vântul cum bate și să ascultăm muzică. Fără toate astea. Vom fi..alte persoane. Vom fi doar niște oameni normali. Sau asta va trebui să fim ca să ne integrăm. Va trebui să fim.....mainstream.