Pe bune, frate...iar am picat într-un sentiment din ăla de toți adolescenții cu prea mulți hormoni( hm..) se crizează și postează pe feisbuc"îl iubesc" "te iubesc pisi" și alte rahaturi. Da. Poate și eu fac la fel , pe un blog, pentru că la dracu'. Și eu sunt tot un adolescent plin de hormoni. Și da. Și eu iubesc. Și pot să vă spun că iubirea o suge. E stupid, am tot felul de semtimente care se bat cap în cap, nu mai știu ce e cu mine, și asta trezește și vulcanul ăla din mine, pe care încerc de atât timp să îl sting ca să fiu și eu mai calm. Firea mea vulcanică cu siguranță nu ajută. Mdeah. Superb.
Sincer nu înțeleg ce văd toți ăștia la iubire. E...un sentiment ca oricare altul. Și cum zicea un compatriot de al meu de pe feisbuc "love is an illusion" . Și chiar tind să cred că e adevărat. Adică...totul e o iluzie. Numai noi, efectiv noi, nu suntem o iluzie. Și asta e stupid, chiar dacă unora le plac iluziile, și le place să trăiască în ele. Nu înțeleg, sincer, ce e așa de fain să trăiești într-o iluzie. Mi se pare aiurea, să nu știi nimic sigur, să simți așa de multe, în timp ce nu simți nimic. E exact ca săptămâna asta. A fost două-trei zile cald și frumos, și azi iar e întunecat și ploios și rece. E schimbător. Exact asta nu îmi place mie la iluziile în care trăiesc oamenii .
Nu spun că eu nu sunt om. Spun că sunt un om oarecum treaz și cu picioarele pe pământ. Nu am încredere în nimeni, căci lumea mă dezamăgește, pentru că având încredere, îmi creez așteptări, și ei nu se ridică la înălțimea lor, și mă dezamăgesc. Mi-am construit ziduri. Ziduri de care foarte puțini oameni trec. Ziduri care sunt efectiv impenetrabile, căci le-am întărit cu încăpățânarea mea infinită și cu voința mea.....care nu e chiar infinită, dar fie. Ziduri de care trece doar cine sapă pe dedesupt, sau care sare peste ele. Cei care sar peste sunt persoanele drăguțe, care se ridică mult peste așteptările mele, și care mă impresionează cu adevărat. Cei ce sapă sunt persoanele obișnuite, care discută cu mine și încet încet sapă și sapă și ajung să fie în mijlocul pustietății ce e înconjurată di zidurile înalte și reci. În rest...poți să mă ataci, poți să mă pupi în cur cât vrei. Eventual, dacă mă aduci la exasperare voi crea o altă iluzie să crezi că sunt afectat sau respectiv sunt prietenul tău. Nu suport ideea de a fi vulnerabil. Nu contează în fața cui. Eu trebuie, TREBUIE să dețin control absolut asupra mea și a acțiunilor mele, și nu știu de ce oamenii încearcă(și nu reușesc ) să îmi controleze viața. Pentru că eu oricum o să o fac pe aia pe care o vreau eu, nu pe aia pe care o vrea fiștecine . Numai o persoană dinafara mea poate să facă asta, și oricum nu am să o spun aici. Poate mai târziu.
Nevoie de control, ziduri, arme, le-a, fabricat pe toate, pentru că deși lumea e o iluzie, o iluzie frunoasă, e de fapt o iluzie dureros de frumoasă. E ca spinii de pe un trandafir. E ca cianura din băutură, la care nici nu te aștepți și care a fost turnată acolo de persoana în care aveai încredere. E ca bucățile de gheață care străbat cerul cu viteză și ajung pe pământ, pe timpul unei grindini. Amestecate cu ploaia, aproape că nu le vezi. Și te lovesc. Fără să le vezi. Fără să înțelegi CE te-a lovit. E exact așa. O iluzie dureroasă și frumoasă. Eu am ales să nu trăiesc în iluzie. Voi?