Nu, chiar nu știu ce e cu mine. M-am simțit atât de nașpa zilele trecute.. M-am simțit atât de singur, atât de părăsit. Nu știam ce să mai fac ca să scap de senzația aia idioată. Aseară m-am uitat chiar și la o comedie din aia la care să râzi până crăpi, care, spre marea mea surpirză, nu a reușit să facă nimic. Ei, oricum , m-am trezit de dimineață să văd soarele care nu strălucește, căci încă sunt o armată de nori adunați pe cer, și starea aia era disipată. Nu era dusă de tot, dar era disipată. Măcar atât. Anyway, am fost mult prea deprimat să scriu pe blog, așa că profit de starea mea dintr-o dimineață urâtă de luni. Îmi place cum norii mă calmează într-un anume fel..sunt..prietenii mei de acolo de sus. Mă înțeleg mai bine cu ei decât cu soarele ăla strălucitor de aprilie. Sincer să fiu, mereu mi-au plăcut mai mult norii decât soarele. Obișnuiam să stau lipit cu nasul de geam de fiecare dată când vara era câte o furtună din aia serioasă și să mă uit, uimit la furtună cum se desfășoară. Mă duceam pe balcon și deschideam geamul doar ca să simt picăturile reci de ploaie pe brațele mele și pe fața mea. Eram(sunt) fascinat de fulgere și tunete, de culoarea norilor, de picăturile de ploaie și pur și simplu iubesc mirosul ăla de ploaie. Încă o chestie care îmi e dragă, e faptul că atunci când stâteam la blocul vechi, care era un bloc tip vilă, adică mai mic, cu doar 4 etaje, camera mea dădea într-un spațiu dintre bloc și altă clădire, care avea o streașină. Și când ploua, se auzea un sunet...ei bine, se auzea cum picăturile cădeau și se izbeau de tabla aceea. Deși îl găseam enervant atunci, se pare că mi-a intrat în minte, și seara, când văd că plouă îmi aduc aminte de acel zgomot și mă apucă nostalgia. Mi se face dor de vremurile cănd eram un copil mic și inocent, mi se face dor de vechiul apartament, mi se face dor de vechea mea viață. O viață în care ploaia era una din cele mai bune prietene ale mele. Și o viață în care stăteam în camera mea citind, ascultând muzică și uitându-mă la televizor la cele mai stuipide desene animate. Dar odată cu mutarea din apartamentul acela, viața mea s-a schimbat...într-un mod bun și rău. Mna, nu pot să zic că nu îmi place viața mea..îmi place viața mea, dar vreau măcar o bucățică din cea veche înapoi. Oricum, acum am câțiva oameni apropiați care mă sprijină și sunt* acolo* pentru mine. Ceea ce atunci nu aveam. Și sunt bucuros că am trecut de acea fază. Și mai sunt bucuros că m-am împăcat cu cineva foarte foarte special, care a asistat la un moment ciudat din viața mea , azi. În orice caz, depresi asta e stupidă, cum vine și pleacă și chiar e enervantă. Azi mă simt mai bine, ieri mă simțeam nașpa, sâmbătă vroiam să mor și vineri eram supărat. E bizară și sunt sigur că nu poate fi sănătoasă schimbarea asta constantă a stărilor. Sau poate nu este. Cine va ști vreodată ceva sigur? Adevărul doar e relativ.