Cioburi de suflet.

/
0 Comments
Vă atenționez că am de gând sămscriu o postare tristă. Deci daca nu aveți un mood specific, puteți să faceți cale-ntoarsă.

Copilăria mea...a fost una cel puțin anormală. Eu nu ieșeam să mă joc cu alți copii..sau cel puțin nu am mai ieșit după un anumit episod. Unul din copiii din părculețul din spatele blocului mi-a luat jucăria preferată ( o chestie..adica un urs de pluș mai micuț, care îmi era foarte drag) și l-a rupt. Am străns bucățile, cu lacrimi în ochi și le-am dus mamei, care lea cusut, si mi-a refăcut ursul. Dar evident, nu era la fel. Arăta mutilat, așa cum era și sufletul meu. Aveam încredere în copiii ăia, credeam că erau prietenii mei. Și m-au rănit profund, cănd mi-au stricat jucăria preferată. Am plâns o zi întreagă după ursul acela, și când îi vedeam cusăturile..mă înveseleam puțin. Mă gândeam că într-o zi se va vindeca și va fi iar prietenul meu cu care mă jucam. Îl țineam la loc de onoare, în vitrină. Și vorbeam cu el. Din ziua aia mi-am jurat că nu mai ies niciodată să mă joc cu copii în parc. Și nu am mai ieșit. Decât peste trei ani, când am cunoscut o colegă ...cred că o chema Lucia,care era ciudațică..ca și mine. Și ne înțelegeam, iar ea era dintr-o familie cu probleme, și ne plângeam unul la altul despre copiii care sunt rai(prin clasa I ) . Atunci am început să mai vorbesc cu lumea. Lucia, dacă citești asta, să știi că nu am uitat cum mergeam în parc, cum tu îmi povesteai despre fratele tău idiot, și cum eu îți povesteam despre cei ce mă deranjau. Femeie, mi-ai făcut copilăria puțin mai normală. Sau, îmi aduc foarte clar aminte, că mai aveam un urs din ăla gigantic de pluș, și îl luam și dansam cu el prin casă, în timp ce puneam Fur Elise la casetofonul vechi al bunicii de zeci de ori fără să mă plictisesc. Și mă învârteam fâră un sens prin casă, sperând că într-o zi ursul ăla va deveni o persoană adevărată și voi dansa cu o ființă umană, nu cu ceva fără viață. Dar..pentru mine erau vii. Erau singurii care aveau voie să mă vadă plângând. Erau singurii care aveau voie să se joace cu mine. Primul meu urs...care de fapt e un cățel are cea mai drăguță povestioară. Mă dusesem cu părinții în vizită la nașii mei să vedem un film. Și aveau pe un scaun un cățel de pluș. Era genial, că avea și blăniță și tot. Și eu, cum aveam niște urși după mine, am rugat-o pe nașa mea să îmi dea puțin cățelul să mă joc cu el. Din momentul în care l-am atins am știut că îl vroiam. Dar îmi era rușine să îl cer. Așa că înainte să plecăm, i-am zis mamei toată povestea și mama a vorbit cu nașa mea și ea a fost super ok. Așa că l-am luat acasă. Și acum îl am și îl ador. E o chestie super fluffy și moale, și îl spăl tot timpul, așa că miroase și frumos. De fiecare data când am draci, iau chestia asta în brațe și mă calmez. Ah, încă o chestie, și închei. Am avut mai demult o ...jucărie pisică ce era într-un coș, și mieuna când auzea zgomot. Am avut-o pe birou ani de zile, și la un moment dat a încetat să miaune. I-am schimbat bateriile..dar nimic. Într-o zi m-am uitat mai atent și am văzut că are blana ciudată. Era mâncată din interior de molii. Am urlat din toți rărunchii și mama a venit alergând. A văzut că nu-i nimic, a luat mâța și a aruncat-o. Chestia aia m-a marcat. Adică...pisica aia era acolo zi de zi, a stat acolo vreo 3 ani, și o adoram. Mieuna când intram în cameră. Era ca pisica pe care n-am avut-o. Au prietenul pe care nu l-am avut. Și nu știu cum se face, că până la drăguții ăștia doi de papagali pe care îi am acum, mi-au murit toți înainte de vreme. Un canar:a scăpat din cușcă și a dat cu capul în geam, un peruș din doi a murit că era bolnav, și celălalt de singurătate. Ce vreau? Vreau să învăț oamenii să nu treacă prin ce-am trecut eu, să nu fie nevoiți să culeagă cioburi din sufletul lor pentru a fi capabili să iubească ceva..orice.


You may also like

Niciun comentariu: